Nesomn

Nu pot sa adorm. Azi am scos hainele din dulap, e un prim pas în începutul mutării mele din casa asta, care mi-a fost acasă 11 ani dar și colivie, închisoare, loc de ras, loc de plâns.. am prea multe haine, prea multe perechi pe pantaloni negri, de mers la birou, pentru un birou pe care nu l-am mai avut din 2019 și nici nu cred ca îl voi mai putea avea vreodata. Pentru ca oricum, sunt prea multi pantaloni negri, oricâte birouri aș găsi. Am scos hainele din dulap și aș fi vrut sa le pot spune în timp ce le așezăm în plase urate și cutii din pânză, ca știu unde le va fi locul, ca un dulap le va primi, ca vor fi așezate frumos, pe culori..mai Putin pantalonii negri care trebuie sa plece către alți craci care duc la vreun birou, vreo alta fata..ei, pantalonii, nu vor mai fi asezati, ci vor pleca. Am pus haine în cutii și plase și saci, apoi am făcut dus și am ieșit goală în casa, uitând ca am obturat intrarea în dulapurile mele acum goale, cu cutiile pline de hainele frustrări ale căsniciei mele ratate. Am mutat cutiile ca sa îmi iau chiloți, căci, la chiloți nu am ajuns, ei încă nu au fost mutați intr-o cutie, care nu avea avea o casa, în care sa fie un dulap cu un sertar dedicat lor. Așa cum au avut aici. Nu am mutat nici tricourile, pentru ca mi-a părut rău sa le mut după ce abia le aranjasem atât de frumos și decisesem ca alea lesinatele, izinitele, vor ajunge tricouri de somn. Au sfârșit intru sac fără ținta, căci nu e clar ce se va întâmplă cu acel sac.. Am pus hainele în cutii și nu am plâns, pentru ca în timp ce le impachetam, eram puternice, pentru ca vorbeam la telefon, iar acolo înca mai am putere. Când sunt singura, nu mai am. Nici putere, nici ce sa fac cu hainele și cutiile. Nu am vrut sa mă mărit niciodată, nu am vrut sa îmi decidă altcineva soarta..dar am făcut-o , nici acum nu stiu exact de ce. Am făcut-o, ca sa nu am doi copii cu doi bărbați și toți trei, noi, sa avem nume diferite. Ce sa vezi? Surpriz! Ave-vom. Am jurat cândva, demult, ca nimeni nu mă va mai da vreodată afara din casa, ca nu îmi mai face nimeni bagajele. Azi mi le fac singura, plec pentru ca nu am niciun drept sa fiu aici, nu sunt data afara, dar nici nu am ce caută, căci .. nu mai e nimic aici. Nu pot sa dorm. Nu mă lasă fricile sa dorm. Aș pleca pe străzi, îmbrăcată în bărbat, ca sa nu mă atace nimeni.M-as rade în cap ca sa scap de parul asta lung și roșu, care nu e al meu și nu îmi e mie par, ci lor..celor care cred ca femeia trebuie sa aibă parul lung, ca altfel e urâtă. Și dacă eram mai frumoasa, era mai bine? Dacă eram la slaba, eram mai bine? Dacă eram muta, eram mai bine..Grasa și cu parul lung și tare în gura, da, asta nu e Sfârâiala. Nu pot sa dorm pentru ca mă mănâncă noaptea gândurile de vie. Azi noaptea am lovit un Bebeluș cu capul de o cada de fonta, în încercarea mea stângace de a îl spală, cu mine în cada, lansa el. Tata era lansa cada și nu înțelegeau ce fac. Bebelușul mi-a alunecat și a dat cu capul de cada și apoi a vomat lapte branzit și avea buzele mov, și un vas de sânge mov evidențiat..și mă gândeam ca l-am omorât, dar îl iubeam și a fost bine, era mic și mov..dar viu..și eu l-am iubit așa. Cu o noapte în urma l-am visat pe fostul meu prieten, care urmata sau a devenit tata, un vor la fel de greu de dus, aș fi vrut sa pot sa îl sun , sa îl întreb dacă s-a născut noul lui copil, dar nu mai am cum, sunt blocată de soție..sunt un pericol pentru actualele foștilor..Și pentru viitoarele..chiar și pentru mine sunt un pericol, pentru ca mie îmi face asta mintea mea.. Nu pot sa dorm pentru ca mintea mea se joaca cu mine. Pentru ca mă duce și mă întoarce cum vrea ea. Nu pot sa dorm pentru ca mi e frica sa dorm singura și mi-e frig și mi e imposibil sa accept ca în casa asta în care minim 2 oameni ar putea sa mă iubească, eu dorm singura. Și nu dorm. Am picioarele înghețate și pijama scurta, pentru ca mi am strâns din dulap hainele și oricum pijamale..nu aveam. Dar aveam zeci de perechi de pantaloni negri. Atâtea haine pe care nu am unde sa le pun, nu am unde sa le tin, nu vreau sa le dau pe toate, nu vreau sa nu dau nimic. O viață de om în plase, la care mă uit, care mă îngrozesc, pentru ca sunt ale mele dar nu sunt EU. Sunt strânse ca sa arate ceva, ca sa ocupe, ca sa umple goluri apărute în ani de zile. Și golul nu e plin cu pantalonii negrii, pentru ca negru pe gol..pare negru.. Nu pot sa dorm pentru ca plâng după ceva ce nu am mai vrut. Am urlat la casa asta de atâtea ori, am urlat neputința de a o păstra curata și în siguranță. Am urlat și am zis ca i-aș da foc, sa scap de ea, pentru ca eram sătulă de munca aia care nu se vede și nu e apreciata nicoodata. Și o sa plec și o sa o las cu pereții goi și murdari ca sa vadă ca așa merita, pentru ca nu am meritat eu sa ii dau lumina ei..Oricâte perdele am schimbat, oricâte covoare de lână am pus ca sa o încălzesc, casa asta nu a avut un Dumnezeu care sa ne protejeze de rele..Care sa ne tina uniți și puternici. Casa asta nu a avut noroc. Am ales-o pentru cum intra lumina pe geam. Am ales-o în iunie 2014. M-am mutat ..când m-am mutat? Câte zile am apucat sa stau aici înainte sa nasc? O saptamana de cuib, o saptamana de spalat haine mici, primite cadou, spalat si intins pe uscatoare, intr-o sufragerie goala. Haine primite cadou. Toata lumea a fost mereu generoasa cu mine..am primit haine de cand ma stiu, le am primit cu iubire si purtat la fel. Haine cu energia copiilor care le-au oferit mai departe prietenilor lor mai mici.. haine colorate, asa cum e copilaria. nimic negru..ca pantalonii mei care suspina dupa loc si craci..

Pediatrice

In zilele de dupa nastere am stat in maternitate cu bebelushul. Au fost cele mai rele zile din viata mea..sa o vad pe K cu branula pusa pe rand in ambele manute si apoi in picioruse..apoi zile de stat la lampa - chinul cu porcariile de ochelarei care ii cadeau de pe fatza si apoi ura mea nespusa pentru asa zisa medicinista care m-a pus sa semnez ca imi iau copilul in salon pe propria raspundere..Tara de rahat, oameni de rahat, spaga cat cuprinde, bani cat cuprinde..degeaba.

Din 2016..sa ramana scris.

copile, daca eu as fi taica-tu...Eu te-aș trezi cu gâdilat în tălpi, te-aș pupa și alinta, ți-aș citi povești cu aventuri băiețești, te-aș învăța animalele scoțând sunete care te-ar face să leșini de râs. Aș dansa cu tine și ne-am uita la desene amândoi, ca băieții… Copile, dacă eu aș fi taică-tu, te-aș ajuta să înveți să te îmbraci singur, te-aș lăsa lângă mine la baie, la chiuvetă, și ne-am spăla în tandem pe dinți – tu și eu, eu și mini-me-ul meu. Copile, dacă eu aș fi taică-tu, te-aș învăța să iubești natura și să prețuiești planeta asta minunată, care abia ne mai suportă. Te-aș lăsa să alergi desculț prin iarbă, să cauți râme în pământ, să construiești cazemate din zăpadă, să bați pădurile în lung și-n lat. Te-aș învăța cum arată fiecare frunză de copac, ți-aș arăta care fructe sunt otrăvitoare, cum să găsești murele perfecte, cum să te urci după cireșe în copaci. Copile, dacă eu aș fi taică-tu, te-aș duce cu bicicleta la plimbare, așezat într-un scăunel din ăla special, și am avea amândoi căști de protecție la fel – eu cu Iron Man, tu cu Captain America. Copile, dacă eu aș fi taică-tu, aș ști că nu plângi ca să-mi faci în ciudă, la fel cum aș ști că atunci când te doare, plânsul tău e altul. Aș ști că ai nevoie să te iau în brațe, pentru că acolo te simți în siguranță și asta-mi ceri cu ochii tăi umezi… Aș ști, copile, că nu devii bărbat dacă te umilesc sau dacă-ți dau palme peste față. Aș ști că un copil nu minte ca să obțină ceva, că un bebeluș nu te șantajează ca să fie iubit. Aș ști că un copil nu se pedepsește ca să învețe „să nu mai facă”. Aș ști că un copil nu se aruncă în pat ca să se calmeze din plâns. Aș ști că nu îi spui că e „prost” ca să-l stimulezi. Aș ști că nu-i dai exemplu alt copil „mai bun” doar ca să-l faci de rușine în public. Copile, dacă eu aș fi taică-tu, aș da orice să dorm cu tine, ca să pot să te adulmec toată noaptea. Mi-aș băga nasul ăsta mare, de tată, în ceafa ta caldă și pufoasă și ți-aș pupa tălpile cu care vei bate lumea asta în lung și-n lat, căutând – și găsind – iubire. Copile, dacă eu aș fi taică-tu, mi-aș pierde nopțile alintându-te, te-aș lega de mine și te-aș plimba până când s-ar domoli durerile tale de prunc nou-sosit într-o lume străină. Copile, dacă eu aș fi taică-tu, m-aș ruga să crești încet-încet, ca să am vreme să mă bucur de tine, să te descopăr, să te cunosc, să-ți știu fiecare aluniță, fiecare șuviță rebelă, fiecare gând, fiecare frică. Aș merge cu tine la înot, la baschet, la dansuri, la olărit, la țesut covoare din lână sau la împletit coșuri de nuiele – dacă asta îți umple inima de bucurie. Te-aș urca pe schiuri sau pe placă, și pe bune că aș învăța să iubesc zăpada, chiar dacă nu-mi place acum, doar pentru că îți place ție. Te-aș duce la școală și aș merge la ședințele cu părinții, ca să știu cine ești tu, elevul. Te-aș lăsa să-ți alegi viitorul, pentru că te-aș cunoaște și aș ști ce te împlinește. Nu te-aș lovi pentru că nu vrei să-ți mănânci legumele, așa cum nu te-aș lovi pentru că ai spart ceva. Nu te-aș lovi nici când nu-ți faci temele, nici dacă te-aș surprinde fumând la colțul blocului. Aș prefera să nu te lovesc niciodată, orice ar fi, pentru că băieții loviți devin, prea des, bărbați care vor lovi la rândul lor alți oameni. Te-aș respecta și te-aș trata ca pe un OM. Ți-aș asculta nedumeririle, ți-aș explica tot ce știu, și unde n-aș ști, aș căuta să aflu pentru tine. Și dacă ai vrea să-ți dai cu creme și pomezi, să porți mărgele sau să faci orice lucru judecat ca „ne-băiețesc”, eu n-aș râde, copile, de tine. N-aș rosti cuvinte grele, chiar dacă m-ar durea sufletul. Iar sfaturile mele ar fi pentru binele tău, nu pentru gura lumii – căci gura lumii e slobodă, dar din lumea asta mare, numai TU contezi pentru mine. Copile, dacă eu aș fi taică-tu, tu ai fi lumina ochilor mei, și aș prețui lumina asta în fiecare zi din viața mea, pentru că din ziua în care te-ai născut, am fost binecuvântat să fiu TATĂL tău. Căci tu, copile, ești celulă din celulele mele, și tot ce-i al tău, din mine vine. Și dacă tu ești „prost”, „nesimțit”, „tâmpit” sau „fătălău”, să știi, fiule, că asta înseamnă că fix așa sunt și eu. Și mi-e rușine de mine.

Nu ma mai cunosti

Lasate de izbeliste, relatiile interumane cad intr-o entropie sociala: oamenii nu se mai intalnesc, nu mai au nevoie unii de altii, nu se mai cunosc, activitatile si retelele sociale se despart"

- tradus si adaptat dintr-o carte  despre care nu pot mentiona momentan foarte multe.

Ieri am vorbit niste ore bune cu Soso. Ultima oara ne-am auzit in februarie - in ambele situatii, conversatia noastra avea un vis la mijloc - eu visez mult si plin de iubire si pace. 
Soso in visul meu era in costum de catifea reiata, maro. Cine il stie si il iubeste ca mine, stie ca eu nu as fi avut cum sa il visez altfel.
Relatia aceasta dureaza din 1999, este o prietenie cinstita, cu iubire bilaterala (citesti si razi Sorine, dar stii ca nu te-as minti :))), nu ne-am vazut de multi, multi ani, dar ne avem la inima. Ceea ce e lucru mare. Caci eu am avut multa lume la inima. Si am si pierdul multa. 
In timpul in care oamenii trec prin diverse etape si evolueaza, indepartandu-se de cei care le-au fost alaturi an dupa an, cu bune si cu rele, eu ma trezesc razand ore intregi la telefon cu un prieten drag, plangand apoi ore bune dupa o prietena careia nu ii voi mai putea scrie "la multi ani, iubita mea Vale". 

Nu relatiile se duc, ci oamenii reusesc sa strice totul, fara minte, fara a aprecia ca avem zile numarate impreuna. Cuvinte mari, care se scriu sau ies din gura in paragrafe lungi si lipsite de substanta, nu vor putea repara sau crea noi relatii, prietenii cinstite. Prietenii care implica iertare si compromis si intelegere, respect, rabdare, dar mai ales..iubire.

De sase luni sunt acasa, numar pe degetele de la ambele maini persoanele care au sunat, venit in vizita, invitat in vizita. Sunt cativa oameni care stiu ca la noi e usa deschisa si ca in 15 min masa e gata, ei vin si inimile lor sunt deschise, pentru ca raspund la deschiderea mea si a familiei mele. Sunt cateva femei in viata mea care suna constant, pe care uneori le sun rar, dar ele nu se lasa. Si lor, caci se stiu ele, le multumesc.
 Este o anumita doamna, Elena, pe numele ei de botez, care nu a incetat niciodata sa ma iubeasca si sa ma sune si sa ma faca fericita, oricat de greu mi-ar fi fost. Sunt cativa prieteni familisti, pe care pot sa nu ii vad un an, cand le bat in poarta, li se deschide inima cu tot cu casa. 
Relatiile nu mor, unele de transforma, altele se imbacsesc, dar de murit nu mor. Altceva moare. Sau dispare..
poate e timpul, poate e placerea de a ne mai auzi/vedea, poate e interesul, sau poate de fapt nu a fost niciodata nimic acolo, a fost un vis cu pace si iubire care a durat mai mult decat alte vise. Caci eu visez mult.

Sa nu ma mai vezi, sa nu ma mai "cunosti", pot sa inteleg..dar sa ma fi uitat, sa fi uitat cine sunt eu..mi-e greu sa cred ca se poate. Nu de alta, dar pe mine ma recunosc chiar si cei care nu m-au cunoscut vreodata...


Acesta este un post trist. Pierderea lui Vale mi-a rupt inima..dar ne vom revedea cumva, candva..
si melodia de final:

Scoala dupa 40

Am citit acum cateva zile (doar ca nu mai stiu unde) ca pana in 40 de ani m-am antrenat, ca sa pot sa merg pe calea corecta, cea care poate imi era harazita. La 40 huzuream (well, nu chiar), asa ca 42 a decis soarta.
La scoala m-am inscris in ultima zi, la exament am ajung dupa ce am inceput "prima zi de scoala" a lui K. Examenul a fost unul oral, in fata celor trei profesori, eu, nevorbita, ei..rabdatori. Nu stiu daca ceea ce aveam eu erau emotii sau pur si simplu logoreea nu imi dadea pace, cert e ca am vorbit..Apoi am plecat acasa, si a inceput panica. Oare cum o sa fie inapoi la scoala? Oare toti colegii vor fi la fel de draguti ca cei doi pe care i-am cunoscut pe palier, inainte de examen? Apoi am ras si mi-am dat seama ca sunt prea batrana ca sa am aceste griji, ca anii in care eram "dintoasa" sunt de multa vreme dusi, ca nu voi mai suferi din cauza unor rautati, pentru ca, ce sa vezi..le-am cam trait pe toate:)))
E de ras, dar si de plans. In liceu am fost fericita, foarte fericita. As putea sa scriu volume despre 5T si Gurita si Mirela mea draga, si experientele noastre de copile bune..Inca am toate biletelele..Inca mi-e dor de mine in liceu, inca ma uit la poze si ma bucur de noi, fetele minunate care am fost..
Scoala cand esti mare vine la pachet cu responsabiliatea. Am chiulit o data, voit. Am lipsit o saptamana pentru ca nu mi-am dat seama ca vacanta picilor mei nu inseamna ca TOATA lumea e in vacanta. Si am mai lipsit cand am fost bolnava, adica..de ziua mea:)) In rest, ma duc la scoala ca nebuna, cu asteptari imense, cu emotie in stomac, ma infranez sa nu vb peste altii (nu imi iese mereu..), incerc sa ma tin cat pot de tare in frau, dar realitatea este ca aceasta noua exeperienta ma face foarte fericita. La inceput mi-a fost greu sa citesc textele, avem la fiecare curs lecturi obligatorii si cel putin un text optional. Le citeam cu mintea framantata de multe alte lucruri, fara sa inteleg de fapt "ce a vrut sa spuna poetul". Ce e drept, nici nu va asteptati la niste "poeti" usor de inteles, au contraire, ce dezbateri, ce contraziceri, ce de pareri despre teorii ale unora si altora. Eu, venita dintr-o lume cu numere si negocieri, cu evaluari "de dat la gioale" si fake cat cuprinde, am picat in capcana cercetarilor despre..om. Well, omul ca omul, dar cercetatorul de om este o specie aparte. Am crezut mereu ca EU am citit mult. Foarte mult. Azi simt ca am citit putin. Si prost. Si rapid. Si fara suflet. Ca de fapt in ultimii 15 ani, nu am citit. Nu asa cum citeam candva. Reintoarcerea la litere e ca o reintoarcere la mine. Reading is cool. Si as fi vrut sa nu fi pierdut 15 ani cu necititul cu suflet. Nu au fost dusi pe copca, am invatat multe in acesti 15 ani, dar simt ca am si pierdut destul..
Realitatea este ca m-am simtit proasta. Ceea ce nu mi s-a mai intamplat demult, dar poate ca ma invarteam unde nu trebuie. Ma bucur ca m-am simt proasta, caci poate asa imi mai dispare din elanul de a fi eu aia care le stie pe toate si le-a trait pe toate..Desi e greu, e greu sa nu gasesc similitudini in absolut tot ce citesc sau aud intr-o discutie. Cred ca omul este cel mai minunat lucru dintre toate lucrurile pe care eu le iubesc. Si desi omul nu este un lucru, o sa aleg o vreme sa fie lucrul meu. Scriu despre ce fac oamenii cam de cand am invatat sa scriu. Asa ca..acum sper sa invat sa scriu corect, si mai sper ca scrisul meu despre om va ajuta sau macar va bucura pe cineva. Asa cum ma bucura pe mine tot ceea ce citesc, de cateva saptamani si mai bine, incoa'

Ma duc la scoala. Ma intorc pe blog. Am un curs care mi-a sadit ceva in suflet, apropos de social media..E de rau, dar e de bine. Habar nu am daca mai citeste cineva acest blog, dar pana la urma, cand m-am apucat de el, nu era pentru altii, era pentru mine. Asa ca bine m-am regasit!

si fix ca pe vremuri, programul  se incheie cu o ilustratie muzicala:
https://www.youtube.com/watch?v=NrgcRvBJYBE

Tata si mama - franturi

pagina 99. Citesc si nu ma regasesc, desi pana acum am citit parca despre mine, scris de alta mana.
Zice asa: "Mama si tata nu au fost, nici unul, genul afectuos."
Si ma opresc din citit si zambesc. Eu am crescut intre pupaturi. Toata copilaria mea a fost o joaca, mama nu ne-a lasat sa ne culcam pana nu a venit sa ne pupe. Tata se juca si ne pupa pana ne facea sa plangem, pe bune, era nebun ..ne musca, ne gadila, ne arunca in sus si in final ne loveam si boceam..si mama venea si ne salva de el, nu inainte de a ne spune ca ea ne-a atentionat. Si pe el il certa si el radea, caci deh..barbat..
La sedintele cu parintii tata nu a venit niciodata. A venit insa cu mine la liceu, sa vada cat am luat la BAC. In prealabil ma amenintase ca daca nu iau BAC-ul, vad eu..N-am vazut nimic. Am luat 9.10 la BAC. Asa ca s-a laudat la toata lumea cu mine. Apoi a tacut, caci copilul lui a plecat la mare in vara aia cu gasca (prima evadare aprobata)  si in toamna a picat examentul de la Litere. Deh..mici probleme la franceza cu care luase nota mare la BAC, dar trecuse vara peste, ca un val.
Copia dupa diploma de BAC a devenit o amintire..desi o multiplicase in zeci de exemplare la el la munca, asa, ca sa se laude cu desteapta lui. Mama nu a zis nimic, a tacut. La examenul de la Litere m-am dus imbracata cu un pulover alb si cu un molar inflamat. Durerile de dinti erau atroce, nu eram in stare sa deschid gura, eram rosie la fata si aveam febra. Am intrat, m-au intrebat ceva despre Clasicismul francez in literatura, eu am tacut cu mana la falca, am incercat sa balmajesc ceva, apoi comisia m-a invitat afara. Ceea ce a fost bine, caci am iesit si mi-am mai revenit putin. Am ajuns acasa, le-am zis ca nu am vorbit nimic si ca probabil asta e..
Apoi m-am angajat la Lee si Wrangler, caci daca nu esti student, trebuie sa lucrezi, nu? Salariul meu era de 150 de usd, ai mei impreuna nu castigau atat. Lucram 6 zile din 7, o zi era libera, prin rotatie. De la 10 dimineata, la 10 seara. 

In cautarea sufletului Craciunului. Si al nostru

Aventura dintr-un brad


Cand am primit documentul, am avut emotii. Am inceput sa citesc timid, apoi m-am oprit. Nu aveam starea necesara, mintea imi umbla numai la griji si alte probleme, copiii tipau in jurul meu, apoi trebuia sa gatesc, sa spal, sa hranesc bebelusul.. Si lucrurile se tot aglomerau, asa ca am pus pe hold manuscrisul si am asteptat sa am sufletul pregatit. Pentru ca de asta este nevoie cand citesti asa ceva. In timpul pauzei am citit o alta carte, una care mi-a bucurat zilele si mi-a readus linistea necesara lecturii acestei carti speciale, cea pusa deoparte. Si bine am facut ca am citit altceva inainte, pentru ca mintea mea era deja insetata de frumos. Pe drumul de intoarcere de la Timisoara, dupa o vacanta plina de iubire si pace, am deschis cartea (tableta) si in tren, dand la o parte barbat, bebelus si copila zglobie, am citit.
Inceputul scriiturii mi s-a parut timid, recunosc ca mi-a fost frica sa nu continue asa povestea, dar, vai, ce surpriza frumoasa am avut, trezindu-ma prinsa in emotia aventurilor prin care treceau eroii mei iubiti de acum. In timp ce citesc am obiceiul de a imi proiecta in minte actiunea, trec pe rand prin fiecare personaj, simt caldura flacarii la piept, vantul rece in par, stangerea bunicului iubit in brate. Si tot in timp ce citesc simt cum tu, scriitorule, iti deschizi sufletul si toata bunatatea ta de tata ti se duce in taste. Si mi te imaginez complotand alaturi de iubirile tale, cu ochii la fiul tau si avand-o complice pe sotia ta. Un complot care in engleza s-ar numi brainstorming, o furtuna de idei care arunca personajele intr-o valtoare de peripetii. Si citesc si ma bucur si fetita mea ar vrea sa stie ce citesc si sa ii citesc, dar nu. Acesta este cadoul ei de Craciun, ce fac eu acum este complet ilegal! Si tocmai ce m-am razgandit si cartea va fi cadoul de Mos Nicolae, pentru ca pana in Craciunul acesta Katerina mea va trebui sa ma ajute sa gasim o Amadora pentru bradul nostru. Primul nostru brad in casa noua. Primul nostru Craciun in familia de 4 persoane. Primul Craciun cu mama, tata, fetita si baietel.
Cartea asta minunata este despre cautarea sufletului bun din noi, cei stresati de munca, cei care uitamcat este totul de minunat in jur. Eu sunt libera de stesul muncii de birou din luna iunie si am vazut totul cu alti ochii, insa voi, parinti care sunteti la munca de la 8 la 10 seara, faceti-va timp sa cititi copiilor vostri aceasta poveste. Pentru ca in magul cel trist suntem noi, inversunati din cauza unui dead line sau a unui client care ne calca in picioare. Pentru ca Iuri si Helena sunt pruncii nostri care cauta iubirea. Pentru ca Gabriel este un inger, un arhanghel cu o misiune. Faceti-va timp sa citit vartea asta pentru voi, ca sa va aduceti aminte cat de fericiti eram cand eram copii si Craciunul avea magie, numera doar o goana dupa cadouri. Aduceti-va aminte despre sufletul Craciunului, despre cum se insufletea casa caci era plina de iubire. Craciunul nu e Coca-Cola. Craciunul este familia stransa la masa, miros de cozonac, copiii in pijamale cautand sa prinda Mosul. Craciunul sunt mama si tata, pastratorii cadourilor ascunse. In cautarea Sufleului Craciunului este cautarea sufleului nostru, a partii bune si frumoase, generoase.
Cartea inceputa timid a crescut atat de frumos pe parcurs incat am simtit cum tu, dragul meu prieten scriitor, ai inceput sa ai incredere in tine si sa lasi frau liber iubirii si ideilor frumoase! Stiu sigur ca venirea lui Andrei in familia voastra a contribuit la nasterea acestei povesti atat de frumoasa si astept si alte povesti de la voi, curand.
Va multumesc pentru increderea pe care mi-ati acordat-o, va multumesc ca ati asteptat sa imi gasesc linistea sufleteasca necesara citirii acestui manuscris, va multumesc pentru cea mai frumoasa poveste de Craciun citita de mine in ultimii 10 ani:)
Revin dupa Mos Nicolae cu recenzia Katerinei,aceasta micuta criticuta.

Un post din 2011 sau 2012, pe care l-am gasit, citit, ster si am ras tare:))

Doarme Kate. Am timp sa scriu ceva, ceva ce cred ca imi doream sa scriu. Mi-e dor de munca..stiu, patetic! Acum 2 zile strigam ca as sta acasa toata viata, as face copii si i-as creste. Sau as creste cu ei. Dar munca mea a fost ca un drog pentru mine, de ceva ani incoa'..Munca mea nu era un birou anost, era biroul meu, asezat de mine, accesorizat de mine. Era ca o camera a mea, desi nu am avut parte de cubical pe unde am lucrat. Mi-e dor de un anumit birou, nu de toate fostele mele munci, mi-e dor de o anumita stare de la munca, nu de zilele in care vedeam filme sau ne uitam pe pereti. Nu mi-e dor decat de fetzele prietenoase ale colegilor si prietenilor mei. Nu mi-e dor de crize de nervi la birou, de minciuni spuse senin, in fatza, de nesimtiri, de glume de prost gust. Nu mi-e dor de mitocanie, nu mi-e dor de aviditatea unora in detrimentul altora.
Nu mi-e dor de drumul pana la birou, minute intregi in trafic. Nu mi-e dor de asa zisele sedinte, pierdere de vreme..

Da! Mi-e dor de ziua de filmare. Mi-e dor pana si de amaratul ala de caiet de ppm pe care il faceam cu o noapte inainte de mare intalnire, cea la care aveam de pupat in cur o armata de oameni care nici macar nu doreau sa fie pupati in cur..Mi-e dor de ziua de filmare de pe banca agentiei, mi-e dor sa imi fie dor sa fiu prietena cu scenograful sau sa ma ia in brate un baiat de la electrica, unul caruia ii cumparam iaurt la filmare pentru ca nu mai suporta mancarea de "catering"..Mi-e dor de mine si de Laur pe balcon, la tigara, in frig. Si de gasca Adventuriera, oameni asa de misto toti impreuna si fiecare in parte. Si mi-e dor de mesele la Ok deli cu Tempo. Si de etajele 1 si 4:)) Mi-e dor de intalnirile cu clientul, cele de dupa filmare, cand deja ne-am "imprietenit". Nu, nu mi-e dor de modificarile absurde cerute de agetie si de client peste munca unui regizor:)) Mi-e dor pana si de mine in zilele bune, cand din lipsa de timp trebuia sa stau la catering cu Stefan si serveam 50 de oameni, eu manacand ultima si de obicei cu lacrimi in gat de nervi..Micaela, you are the backbone of the company, la colonne vertebrale:))
Nopti pierdute, crize de nervi, cuvinte grele spuse intre oameni care in mod normal nu aveau nimic de impartit. INUTIL. Am demonstrat cu fapte ca tot ce se petrecea inainte de ppm sau filmare era pierdere de timp. Toate scandalurile pe care le-am auzit in anii de productie au fost o pierdere de timp..Dar..trebuia sa fie acolo. Si cata muie! Doamne cata muie, scuzati-mi franceza dar asta era realitatea!! Muie din toate partile. Care era mai sus pe scara ierarhica, ala dadea mai tare. Si muia se propaga de sus in jos cu o viteza ametitoare. Please, not in the hair!!
Imi amintesc o zi anume. Eram in rulota agentiei, filmam intr-o vila veche, "posedata" de un print excentric, cam murdarel el asa. Tocam o salata. Rosioare cherry, rucola si parmigianoooooooooooo, obtinute cu super interventii de la un restaurant din Cotroceni (am comandat la ei numai papadia si parmezanul, caci deh..cineva trebuia sa se bucure de asemenea fitza la filmare..). Tocam si produceam, tocam si produceam, caci de aia eram producator, ca sa toc si sa produc.
Pe cand asezam frumos frunzele de papadioasa rucola si stropeam totul cu oloi de masline, intra peste mine in rulota o fatza si o fata draga mie. Fatza care imi spune: ce crezi ca s-a intamplat?!Clienta vrea o bluza de la "costume".
Ca sa se inteleaga clar treaba sta asa. Se da un scenariu, pe baza lui se face un buget estimativ - cat o sa coste fiecare rahat folosit pentru a face din ceva scris, ceva "vazubil". Costul asta estimativ contine TOT ce contribuie la realizarea reclamei, de la oamenii angajati doar pentru proiect, pana la painea pe care o va manca actorul pe platoul de filmare. TOT. Care cost este apoi ajutat cu niste mii de euro care sa acopere salariile angajatilor, chiria, ratele la masina, telefoanele mobile, mersul in vacante, amantele. Umflatura asta se numeste fee si este perfect "legala" si justificata. La unii este un procent (de la 7% pana la 10% - oficial pusa pe hartie), la altii e o suma..in functie de cat de mare e spotul, pui acolo 1000 de euro, 5000 euro. 
De obicei din fee-ul asta nu ramane mare lucru pentru ca DUPA ce se aproba scenariul, dupa ce se fac intalniri peste intalniri si se alege inclusiv ce culoare are faianta de pe un perete care NU SE VA VEDEA la filmare, apare cineva, ca prin magie, care CERE ceva absurd dar foarte scump. Gen..sa ii futem o dunga acolo, pe peretele ala. Sau..ce e mobila asta?! Asta am aprobat noi?! Nu..exclus! Vrem ceva mai scump. Sau nu..aia ma, aia italienii aia, aia cu show room, stiu eu pe cineva!
Mi-e dor fix pana imi aduc aminte chestiile enumerate mai sus:))

EDIT IN 2014: am sters ce urma. Nu am putut sa las, caci probabil m-ar fi costat multe injuraturi:)) Am citit, am ras, am sters. Unele "secrete" de la filmare trebuie sa ramana ascunse:))

Pissed off big time

E o vorba ca atunci cand iti merge rau pe un plan, iti merge pe toate. Eu simt de o vreme ca la mine in ograda a explodat vidanja. Nu ma plang de bani, macar atat! Ca in rest, sa moara, sa faca, daca merge ceva ok. Asa ca am decis sa refulez.
Incep cu alea bune. Ca sa vedem daca de fapt am motive serioase sa fiu asa de nervoasa.
Copilul e sanatos si minunat. Face 2 ani in curand. Are probleme cu dintii si ma termina cu nervii cand face crize de isterie pentru o ...bomboana! pe care o primeste, ca sa pot sa imi fac in liniste cumparaturile. Dinti vs. bobo, castiga bobo. Dintii se topesc pe zi ce trece. Motiv de super nervi. In rest ..se arunca pe jos cand nu ii convine ceva, da cu palmele si tranteste ce ii pica in mana, rupe foi din carti si poze de pe pereti. De nervi. Ma simte si ma copiaza unu la unu.
Dar! Nimic nu se compara cu mainile ei mici, pe fata mea, dimineata. Sau cu talpitele pe care mi le da si eu le folosesc pe post de receptor de telefon si vorbesc deseori cu ..politia:)) Sau cu felul in care ma striga : mami, mami, mami, mami. De asa de multe ori, incat uneori o strig si eu inapoi tot mami, mami, mami, mami. Apoi radem.
Face adunarile si scaderile. Copilul = OK.
Next.
Acasa. Acasa cu ai mei este ca intr-un film care nu se mai termina niciodata. Daca nu ma duc la munca, ajung sigur, dar sigur la nebuni. Pe fondul gerului de afara si ajutat de cretinii (arzaiarfoculsifutulemumaincurdenemerniciazisimaine) de la tv, tata a decis sambata dimineata ca nu am VOIE sa scot copilul afara din casa. In parc, la zapada. Ca cica au zis aia la tv sa stam in casa, ca nici SMURDUL nu vine sa ne salveze. De unde ma salva pe mine smurdul, din parc de pe kiseleff, nu am inteles nici azi, dar..am urlat, cat am putut de tare si eu si el si in concluzie, nu am avut voie, nu am iesit. Ca asa e cand esti copilul lui tata, tre sa te supui. Am evadat la mall, impingand la carutul pe care il votez cel mai smecher carut de pe planeta, zisul Chicco - carut care a urcat munti, a supravietuit nisipului de la Marea Neagra si acum a infruntat zapezi si ger! Sa traiasca!
Ca sa fie treaba buna, dupa razboiul de acasa, am suferit o drama teribila in dragoste si am decis sa fac ce stiu eu cel mai bine. Sa inchid o usa. Ca sa fie toata lumea multumita (mai putin eu), ca sa fie toata lumea fericita (mai putin eu), ca sa nu cumva sa sufere cineva (mai putin eu). Proasta precum ma stiam, am ales sa nu cumva sa mai isc discutii, asa ca mi-am facut clasicul numar cu "du-te tu pe acolo si eu pe acolo" si apoi am baut niste Ceptura bun si alb cu Andra mea, pana mi-am domolit durerile si naduful. Adica doar cateva ceasuri..
Adunam si scadem, caut job, ca sa ma mut de acasa, IERI. Sanatatea mea este mai importanta decat orice din lumea asta, asa ca iaca am reusit sa o fac praf is pe asta. Usurel. Nu ma plang. Constat. Nu am inca o criza de bila pentru ca nu vreau, dar daca as avea unde sa ma duc sa injur, as injura 1 ceas si nu as epuiza un sfert din cuvintele care imi vin la gura si pe care cu greu le stapanesc. Urmeaza apoi o ora de rugaciuni si plansete, intru iertarea pacatelor.
Inutil.
Am obosit sa fac tuturor pe plac. As lua acum copilul la subrat si as pleca in lume, sa nu ma sune nimeni, sa nu ma intrebe nimeni unde sunt si ce fac si mai ales : CU CINE!

Iubitei mele, la 3 ani

Am gasit un text de acum un an. Uitasem de el:) Si de mica violenta:))


Iubire, poate pare asa o moda ca mamele sa le scrie fetitelor scrisori in care sa le explice chestii pentru viitor, nu stiu daca e o moda..nu stiu daca pentru tine o sa conteze cand o sa fii mare, dar eu iti scriu pentru ca nu vreau sa uit:)
Ai implinit 3 ani. Au fost cei mai frumosi 3 ani din viata mea de pana acum, plini de magie, plini de bun si bine si frumos. Am stat cu tine acasa 2 ani jumatate, nu cred ca am mai simtit vreodata atata libertate si bucurie. Am plans si trantit si suferit in acesti ani mai mult decat am suferit pana acum in viata. Am plans pentru ca m-am simtit neputincioasa, singura, pierduta. Ce prostie, nu am mai fost singura din ziua in care te-ai nascut. Dar am fost (si uneori ma simt) neputincioasa. Nu in fata ta, ci in fata lumii. Sau a lui tata. Poate pentru ca familia mea a fost si este lumea mea:))
De ce iti scriu acum? Pentru ca acum cateva zile te-am vazut altfel decat in toti acesti 3 ani. Te-am vazut la "atac". M-ai pocnit si ai vrut sa ma musti de nas..Eu radeam ca o neroada. Apoi mi-ai spus calma: ma duc sa caut o carte mai mare si grea, sa te pocnesc cu ea.
Esti geloasa si minunata, asa mica si inversunata. Te iubesc mai mult decat o sa iubesc pe oricine altcineva pe lumea asta si pe cuvant, asa CUM te iubesc pe tine nu pot sa mai iubesc pe nimeni, dar..tot pe cuvant, asa mult cum te iubesc pe tine o sa imi iubesc si urmatorii copii si la fel de mult si neconditionat o sa imi iubesc si sotul..O sa impart toata iubirea pe care o am in mine, intre voi. Nu stiu cum, habar nu am, dar stiu sigur ca am de unde sa va iubesc pe toti. Nu e ca si cum am de ales - la fel ca mine, toate mumele din lume isi iubesc si pruncii si pe barbatul de langa (tata sau nu al pruncilor din dotare).
M-ai lovit si ai vrut sa ma musti pentru ca erai suparata. Am ras si nu te-am ascultat. Te rog sa ma ierti dar trebuie sa mai cresti putin ca sa intelegi niste lucruri..Desi eu iti explic si asa, mica, desi imi spui ca ma ierti si ca totul o sa fie bine, eu tot vreau sa iti explic la fel ca unui om mare.
M-am gandit mult inainte sa iti scriu. Nu vreau sa cresc un copil in minciuna. Nu vreau sa iti ascund cand iubesc pe cineva, nu vreau sa traiesc departe de tine fericirea mea..Nu vreau sa nu pot merge de mana alaturi de omul pe care il iubesc si care ma iubeste. Vreau sa merg cu el de mana si cu tine intre noi. Pentru ca stiu ca se poate.